Priviri spre alte zări mai calde: Volumul II: Prin gratii de aur

Di Tudor Porumb e Carmen-Gabriela Porumb

Continuă povestea tinerilor eroi din primul volum, cu încă zece ani, printre aberațiile Epocii de Aur a României anilor '80 (Roman de dragoste și social în limba Română).

• Lingua: Italiano
• Editore: Tudor's World
• Data di uscita: 19 feb 2021
• ISBN: 9781393260868

Tudor Porumb

Tudor Porumb and Carmen-Gabriela Porumb are a Romanian-born couple, living in Romania and Canada. Scientist and, respectively, lawyer by training, the two are thirsty of knowledge, perpetual students, explorers of the wonders of Nature and of the World history and civilization. They have one daughter, whom they dedicate their series of romantic novels placed over a critical social background, so that she can learn about the way of life and the dreams of young people of her age, one generation before. YouTube Channel: https://www.youtube.com/channel/UCn8kOF1SCUEf_xWJls9IiWg?view_as=public

Anteprima del libro

Cuvânt înainte

George Orwell (1903 -1950) a fost scriitorul Britanic din al cărui nume propriu a derivat un adjectiv, orwellian , ce denotă, citând Wikipedia, „o politică draconică de control prin propagandă, supraveghere, dezinformare, negare a adevărului și ștergere a trecutului..."

Fiica noastră cunoștea nuvela de ficțiune scrisă de Orwell, 1984, cea „vinovată" de ontogeneza adjectivului respectiv. Dar, iată că povestirea noastră, Priviri spre alte zări mai calde, ajunge și ea tocmai la anul 1984!  

Cu ocazia unei lecturi a manuscrisului organizată în familie, a avut loc următorul dialog, ale cărui semnificații sunt de mare actualitate:

- Ah! V-ați luat la întrecere cu Orwell!... – exclamă, spontan, fiica noastră. Le-ați inventat și voi, pe toate astea, nu-i așa?...

- Nu, Teodora! Tot ce e scris în carte s-a întâmplat cu adevărat în Romania! Nu neapărat nouă, întrucât cartea nu este autobiografică. Personajele sunt fictive, dar faptele și întâmplările relatate sunt reale: le-am trăit sau le-am văzut chiar noi, sau ne-au fost povestite de persoane apropiate nouă și s-au grefat de minune în biografiile eroilor cărții...

Soția mea și cu mine ne-am dat atunci seama că generația de tineri, care în jurul anului orwellian 1984 abia se năștea, nu este la curent cu sacrificiile pe care le-au făcut părinții lor în epoca dictatorului Ceaușescu din Romania, pentru a supraviețui umilințelor morale și materiale la care i-a supus ceea ce propaganda vremii numea Epoca de Aur...

În acest Volum II, intitulat Prin gratii de aur, continuă și înflorește povestea senină de dragoste dintre tinerii eroi, Păpușa și Dinu, pe fundalul aberațiilor și constrângerilor epocii, care le-au rezervat o cale întortocheată și aventuroasă înspre realizarea profesională și întemeierea unei familii.

Am conceput această carte ca un divertisment, dar poate fi privită și drept un document de epocă, adresat deopotrivă tinerilor dornici să descopere traiul auster, dar romantic, al părinților lor, când aceștia din urmă erau cei tineri, cât și nostalgicilor baby-boomers, care, cu siguranță, se vor recunoaște printre personajele romanului...

Autorii

Volumul II, a fost scris pe parcursul anilor 2019 - 2020, la Cluj-Napoca și Toronto.

1.  Strada Antim

Dinu a coborât din avionul Tarom care l-a adus de la Frankfurt și se îndrepta acum înspre ghișeul de control al pașapoartelor de la aeroportul Otopeni din București. De partea cealaltă a ferestrei îl privea tânărul ofițer cu ochi albaștri, foarte calm și relaxat. Băiatul îi înmână pașaportul pentru control, încercând să răspundă cu un zâmbet, temător, destul de crispat. „Iată-mă din nou acasă! Ce odisee!..." – gândea el în acel moment.

Într-adevăr, aducea cu sine impresiile aventurii întortocheate pe care a trăit-o în cele trei luni care au trecut de când, luându-și inima în dinți, a „evadat" din grupul de studenți care reprezenta Conservatorul de muzică din București la un festival muzical din Heidelberg, în Republica Federală a Germaniei. Libertatea de mișcare, în vâltoarea căreia s-a lăsat antrenat, i-a procurat impresii și experiențe care puteau umple o viață de om, mai ales a unui român, pentru care Regimul prevăzuse ca orizontul să nu depășească granițele țării. La 21 de ani, Dinu reprezenta deja a doua generație de români care nu mai spera să poată pune vreodată piciorul în Vest, acel tărâm care îi privea de acolo, din zări îndepărtate, ca un miraj... Și totuși, după trei luni de experiențe norocoase, dorul de țară și mai ales de părinți, iată, că l-a adus din nou acasă...

Ofițerul deschise pașaportul, îl răsuci puțin în mână și apoi i se adresă lui Dinu.

- Uită-te bine la el! Îl vezi bine? Verde și lucios... Cuvintele ofițerului începeau să se întipărească în sufletul lui Dinu ca niște tăieturi în carne vie... Uită-te bine la el, pentru că este ultima dată când îl vezi! – își încheie ofițerul cuvântul de „Bun venit!"...

Pulsul îi urcă brusc și parcă își pierduse o clipă echilibrul, dar își reveni, văzând că era liber să treacă mai departe. Pășea deja pe teritoriul României... Gândurile sale alternau acum, febril, între două preocupări. Pe de o parte, digera cuvintele, de vădit prost augur, ale ofițerului. Dar, pentru aceasta, avea deja un răspuns potrivit. „Voi trage tare pe aceea că în viza românească de ieșire aplicată în pașaportul meu scria: Țara de destinație – Toate, Perioada de valabilitate - 6 luni, Puncte de intrare – Toate, și deci, nu am făcut nimic ilegal!"

Al doilea gând se îndrepta către părinții săi. Nu le telefonase decât o singură dată, ca să își ceară iertare pentru dezertarea sa, și după aceea nu le transmisese nici o altă veste, timp de aproape trei luni. Poate că a fost mai bine așa, pentru ca părinții să apară autentici atunci când, la nevoie, ar trebui să se dezică de năzbâtiile unicului lor fiu. Dar, acum, el nu putea apărea din senin la porțile casei părintești, fără să le facă o pregătire psihologică. Punându-se în pielea săracilor părinți, Dinu își dădea seama că șocul revederii ar putea fi prea mare pentru sufletele lor. Trebuia să le telefoneze cumva... dar nu avea bani potriviți, decât cinci Mărci germane... 

„Ah! Biroul de schimb valutar! Se apropie de chioșcul, care trona în mijlocul sălii de sosire, și, de unde, o funcționară între două vârste privea cu admirație spre acest tânăr „bine care a avut voie să călătorească...

- Dar nu aveți destui bani ca să vă schimb, pentru că suma minimă trebuie să depășească comisionul, care e tocmai cinci Mărci! – spuse funcționara, cu vădită părere de rău. Dinu rămase descumpănit. Nu putea pune în aplicare buna sa intenție de a-și avertiza părinții că era pe aproape... Nu avea nici cum să ajungă în oraș fără bani... Avu inspirația să se consulte, totuși, cu funcționara de la biroul de schimb, care continua să îl soarbă din ochi ca pe un bărbat dezirabil, chiar dacă se întorcea din străinătate sărac...

- Dar vă dau voie să sunați de la telefonul meu!... – spuse ea cu bunăvoință și așeză aparatul pe tejgheaua biroului. Iar pentru drum, rugați-vă de băieții de afară, care pleacă cu mașina Taromului. Sunt piloții și funcționarii noștri, care se duc în oraș...

O femeie energică, îmbrăcată în uniforma albastră a funcționarelor de la aeroport, trăgea și ea cu urechea, prin apropiere, mișcându-se agale. Dinu ridică receptorul telefonului și formă numărul cunoscut de acasă... Se auzea că sună... Cineva a ridicat receptorul.

– Alo, se auzi vocea blândă și melodioasă, așa de caracteristică, a tatălui său. Dinu fu cuprins de emoție...

- Alo, tata! Dar nu apucă să spună mai mult...

- Vedeți că vă caută cineva...- interveni funcționara de la biroul de schimb, arătând înspre femeia în uniformă albastră. Aceasta se apropiase pe nesimțite de Dinu, ca să observe atentă cu cine luase el legătura. Înainte ca Dinu să poată continua convorbirea, femeia  a întrerupt legătura, apăsând cu degetul pe lamelele pe care stă, în repaus, receptorul. Femeia în albastru nu era o simplă funcționară de la aeroport...

- Dumneavoastră veniți cu noi. Vă ducem noi în oraș...

Dinu a rămas complet mut, evident pentru că se simțea cu musca pe căciulă. S-a lăsat condus, docil, înspre doi bărbați ce avansau dinspre ușile exterioare ale sălii și care l-au împins, apoi, pe bancheta din spate a unei Dacii negre, care stătea parcată la marginea rondoului din fața aeroportului. Bărbații nu s-au prezentat, ci doar unul din ei a spus „Vrem să stăm cu dumneavoastră de vorbă...". Nici Dinu nu a întrebat unde urmau să meargă, pentru că își dăduse singur seama cu cine avea de a face. Cu temuta Securitate a Statului.

„Să fie asta pentru că am stat plecat două luni, în loc de trei zile?! – gândea febril băiatul. Poate au aflat că nu am stat într-un loc... De unde am avut bani să circul, pe cine am întâlnit, cu ce misiune m-am întors?!... "

Parcă resimțea, între degete, luciul cecurilor de voiaj oferite de profesorul Schütze, în contul discuției despre genul românesc al „romanței, care i-au permis apoi să se simtă egal cu nebunaticii studenți ai profesorului și să plece în vacanță, de-a curmezișul Europei, împreună cu ei... L-au marcat în mod deosebit discuțiile cu colegii de la căminul din Londra, ce vizau relaxarea moravurilor din societatea occidentală a acelor ani, ‘70, și, nu mai puțin, experiența sa de o noapte cu fata, soldată apoi cu vizita la cabinetul medical... Se revedea în cabana de tineret din Scoția, care era un adevărat birou de mișcare al tinerilor liberi, din toate continentele. Acolo l-a înfiripat ambiția să nu se lase mai prejos decât ei și a hotărât să pornească, peste Ocean, în căutarea prietenei sale de la Costinești, Păpușa! Iubit de soartă, a întâlnit-o în stația de autobuz din mijlocul Canadei, atunci când fata, cu „marile speranțe spulberate de reticența mătușii sale de a o ajuta să rămână în America, avea nevoie de cel mai mult sprijin moral... Ce minunată a fost luna, ca de miere, ce a urmat!...Toate aceste amintiri, încă proaspete și incomplet asimilate, se perindau haotic prin mintea băiatului. „Cum pot să-i conving de condițiile în care am umblat, când aproape că nici mie nu îmi mai vine să cred că mi s-au putut întâmpla toate acestea cu adevărat!"

Gândul îi fugi la tovarășa lui de aventură, Păpușa... „O fi ajuns ea acasă?" Hotărâseră împreună, după o chibzuință agonizantă, că era mai bine să se reîntoarcă acasă, pentru că se aruncaseră în acel necunoscut pe picior greșit, total nepregătiți. Mirajul Occidentului s-a diluat pe parcurs, iar nostalgia vieții de familie, de care se simțeau amândoi foarte apropiați, i-a luat locul. Dar Dinu nu putea zăbovi mai mult asupra acestui gând, pentru că mașina se apropia de centrul Bucureștiului iar el încă nu avea un plan de acțiune...

„Fii prost pentru alții și deștept pentru tine!, își aminti el zicala rostită, cândva, de tatăl său. „Cel mai bine este să nu vorbesc în plus! Poate că ei nu știu nimic. Să fac pe naivul, susținând sus și tare valabilitatea vizei mele de ieșire. Asta trebuie să fie tactica mea!, și, ajungând la această concluzie, își recăpătă, parcă, calmul.

Recunoscu imediat locul unde îl ducea mașina. Era vila fără firmă de pe strada Antim, acolo unde, înainte de plecarea la festival, un alt tânăr frumos și cu ochi albaștri îl instruise să nu vorbească în străinătate cu alți români și, mai ales, să nu accepte să aducă în țară mici comisioane, cum ar fi un stilou, pentru că acesta ar putea reprezenta pentru cei inițiați... un semnal din partea dușmanilor țării.

Dar nu l-au întrebat despre stilou! L-au invitat, în schimb, să stea pe scaunul mare, ca un jilț, din mijlocul unei camere din fundul clădirii. De partea cealaltă a mesei s-a instalat unul dintre ghizii săi, în timp ce al doilea a rămas în picioare.  

- Dumneata ai părăsit, fără aprobare, echipa ta și te-ai întors după două luni! - a spus primul. Noi putem aranja ca să nu suferi repercusiuni, dacă ne spui, sincer, de ce ai fugit și de ce te-ai întors. 

Dinu, care își recăpătase de-acuma încrederea în sine, a calculat că s-ar putea prezenta în lumina ce și-a propus-o, formulând un răspuns în cuvinte frumoase, elocvente.

- Eu sunt interesat în cultură și artă. Fiind în Germania, care a contribuit așa de mult la civilizația noastră europeană, am dorit să o cunosc mai bine, la fața locului, în limitele timpului pe care mi l-a acordat viza mea de ieșire...

Nu apucă să își termine bine fraza, că Dinu simți palma grea a celui de-al doilea individ lipindu-se de fața lui. Capul și apoi întreg corpul său au zburat imediat în partea opusă și, pentru o clipă, băiatul și-a pierdut deplina cunoștință. Câmpul vizual i s-a întunecat și, pe acest fond negru a văzut o puzderie de pete, care aveau un fel de petale rotunjite, ca de margaretă, de culoare verzui. Stele verzi! S-ar fi răsturnat din scaun dacă individul nu ar fi avut grija să îl tragă înapoi. Primul sentiment care l-a cuprins pe Dinu a fost șocul în fața acestui act violent, total neașteptat. Al doilea, a fost de revoltă, dar acesta nu a durat mai mult de o clipă, pentru că în momentul următor Dinu a fost învăluit de un imens sentiment de umilire, inspirat de poziția degradantă pe care i-o impunea jilțul din mijlocul camerei...

- Acesta a fost un avertisment... pentru că aici spunem numai adevărul, auzi Dinu, ca prin vis, cuvintele anchetatorului. Și cu ai cui bani ai consumat această cultură?- sună, pe un ton ironic, întrebarea următoare. În disperare, mintea băiatului a început să lucreze febril. Își aminti povestirile muncitorului de la Uzinele Tractorul, întâlnit la Frankfurt, povestiri care îi serviseră așa de bine în fața Consulului, atunci când a pretins că i se furase pașaportul. Dinu își dădu seama că trebuie să vină cu lucruri concrete și, iată, fu în măsură să le rostească pe nerăsuflate...

- Am locuit la Youth Hostels și am lucrat, mai întâi, la o stație de benzină, unde am câștigat bine, mai ales din bacșișuri, a început el „povestea". Dar m-a văzut patronul că, la un moment dat, mi-am îndreptat spatele împingându-mă de un stâlp și m-a dat afară. Eu am un pic de discopatie și trebuie să mă îndrept din când în când... Apoi am lucrat la o bucătărie. Lucram toată ziua, dar eram plătit jumătate de normă, pentru că așa ne-am înțeles. Pentru mine era bine și așa... Dar, de la un timp, m-am săturat și, vă puteți da seama că mi s-a făcut dor de țară... și abia am așteptat ocazia să mă pot întoarce!...

- Așa ar fi spus oricine, comentă, incredul, anchetatorul, dar acesta părea acum preocupat de altceva. Nu mai întrebă nimic despre Germania și, cu atât mai puțin, despre America. Dinu putu să își tragă răsuflarea. Și-a șters, jenat, lacrimile cu umărul. Fața îi mai ardea după lovitura palmei, iar coada acelui ochi probabil i se umflase, pentru că își simțea ochiul străin...

- Uite, ce facem! Continuăm mâine. Pe dumneata te culcăm aici. Vei vedea că te punem în camera noastră de oaspeți. Soarta ta va fi hotărâtă mâine de tovarășul colonel...

Încăperea de la etajul superior în care a fost dus Dinu, putea, într-adevăr să fi fost camera de oaspeți a acestei unități ciudate. Îți sugera acest lucru însăși plapuma mare și groasă, care la origine fusese de culoare trandafirie, ce acoperea patul. Era evident că vila fusese rechiziționată de la vreun reprezentant al burghezo-moșierimii, iar plapuma provenea din aceeași epocă, moștenită împreună cu clădirea. Mai era evident și faptul că acea plapumă nu a fost înfășată niciodată într-o husă, pentru că reliefurile sale ample erau negre de la murdărie, ca tăciunele. Singurul lucru ce trăda multipla utilizare a acestui dormitor erau gratiile groase de fier de la fereastră.

Dinu, băiat sensibil, crescut cu tabieturi de oraș, s-ar fi schimbat, în mod normal la pijama, s-ar fi spălat pe dinți, poate și pe picioare, ca să își asigure un somn bun. De data aceasta, însă, el s-a aruncat în pat numai în chiloți și maieu, și a încremenit sub faimoasa plapumă, cuprins de gânduri...Retrăia mintal scena bătăii, care l-a surprins ca un act nedrept de crud în raport cu „crima sa. Părinții lui Dinu nu l-au pedepsit nici o dată în copilărie cu bătaia. Pe vărul lui îl băteau ai săi mereu cu lingura sau cu joarda la fund. Dar vărul era, într-adevăr, năzdrăvan și neastâmpărat. Își amintea cum acesta, deși cu patru ani mai mare decât Dinu, striga „Iui- iui- iui...!, dar nu îndrăznea să fugă sau să fure joarda, de teamă ca pedeapsa să nu se întoarcă dublată... Dinu a primit, totuși, o urecheală puternică din partea tatălui său, pe care și-o amintea și acuma, atunci când și-a găsit să se distreze stâlcind numele membrilor Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, numele sub care funcționa Partidul Comunist Român în vremea când el era în clasele primare. Urecheala l-a învățat să respecte tabuul încă de atuncea. Altfel, Dinu nu a fost un mascul agresiv, consecința probabilă a regimului sobru de acasă, nu a bătut pe alți copii și nu prea a primit nici el bătaie de la alții. De aceea, actul fizic al bătăii l-a luat pe neașteptate. Își amintea clar cerul înstelat cu margarete verzi pe care i l-a administrat asistentul anchetatorului. Deci, este adevărat că poți să vezi stele verzi! Steluțele mișcătoare erau, într-adevăr de culoare turcoise, practic verzi!

Valoarea simbolică a bătăii îl apăsa, însă, și mai mult. Dinu revenea dintr-o aventură în care a avut șansa să vadă aproape un sfert din globul pământesc. Era încărcat de impresii, o adevărată hrană sufletească de rumegat pentru tot restul vieții și pe care era doritor să o împărtășească oricui ar fi fost dispus să îl asculte. A fost prea bruscă tranziția de la starea lui de încântare la umilitoarea sa poziție din jilțul din fața anchetatorului! Sentimentul acesta de umilință pare să îl fi rănit cel mai puternic...

După ce reuși să își relaxeze puțin mușchii rămași încordați, trecu în revistă mersul anchetei. „Continuăm mâine... Oare numai cu întrebările, sau și cu bătaia?, își puse el întrebarea, înfiorându-se. Nu avea să știe cum vor decurge lucrurile, dar cert este că anchetatorii nu par să fie la curent cu nimic din ceea ce a făcut el. Deci, „a nu vorbi în plus! rămâne consemnul... Și, cu această decizie, Dinu a trecut pe tărâmul somnului, sub plapuma bicoloră, trandafiriu cu negru, din vila de pe strada Antim...

2.  A doua zi

Tatăl lui Dinu a fost apelat la telefon pe la ora opt dimineața, tocmai când se pregătea să plece la slujbă. Era un respectat director de bibliotecă și animator cultural. Sub protecția și coordonarea lui, mai mulți cercetători folcloriști au reuși să scoată la lumină și apoi să publice lucrări despre ritualurile agrare sau sărbătorile multimilenare la români, publicații la care tatăl lui Dinu contribuia cu frumoase introduceri.

Liniștea locuinței familiale din spatele Circului de Stat din București a fost tulburată, cu o seară înainte, de acel „Alo, tata!", pe care familia l-a analizat în fel și chip. Vocea băiatului, de la care nu avuseră vești de luni de zile, părea liniștită, dar părinții nu aveau de unde să știe de la ce distanță venea acel apel. Important era că unicul lor fiu părea a fi bine, iar scurtimea convorbirii a fost interpretată drept o lucrare a cenzurii. De aceea, tatăl nu a fost foarte surprins când, primind apelul de dimineață, la celălalt capăt al firului s-a prezentat, politicos, un ofițer de securitate.

- Tovarășe director, vă rugăm să vă prezentați la sediul de pe strada Antim..., în legătură cu revenirea fiului dumneavoastră din străinătate, a sunat invitația ce a urmat.  De data asta, convorbirea a clarificat un amănunt de bază! Dinu revenise în țară! Mama și mătușa băiatului au intrat în priză, pregătind primirea lui cu cel mai validat simbol al ospitalității, mâncarea... Tatăl, mai realist, era îngrijorat pentru că, în ciuda tonului politicos al invitației, se puteau anticipa scenarii neplăcute, și, pentru acestea, el își pregătea mintal răspunsuri potrivite.   

- Tovarășul colonel se scuză că nu vă poate primi imediat pentru că tocmai urmează să i se raporteze situația, dar vă roagă să așteptați numai puțin, i se adresă un tânăr atletic, tuns scurt, după ce fu condus prin labirintul de camere de la parterul clădirii.

- Înțeleg că fiul meu s-ar găsi aici, la dumneavoastră. Aș vrea să îl pot vedea, dacă am înțeles bine situația, spuse tatăl.

- Vă veți putea întoarce acasă împreună cu el, ținu să îl liniștească interlocutorul.

Tânărul tuns scurt ieși prin fundul camerei într-un holișor înspre care convergeau mai multe uși. În aceeași clipă, dinspre partea cealaltă, s-a deschis ușa unei alte încăperi, ca să permită unui individ să iasă. Tatălui îi fu suficient acest timp ca să își recunoască fiul, care ședea în camera din fund, rezemat cu brațele pe tăblia unei mese. În încăpere mai era o persoană. Dinu, care privea, parcă absent și obosit, în gol, întoarse în aceeași clipă capul și privirile celor doi se întâlniră. Dinu era același, neschimbat, doar că avea crescută o mustață neîngrijită și puțină barbă, și, curios, fața îi era roșie, ca arsă de soare. Amândouă ușile s-au închis, apoi, aproape simultan.

Tatăl intră la idei, cutremurat de groază. „Dacă l-au bătut, ca pe un borfaș și de aceea este roșu la față? Era notorie brutalitatea organelor de securitate a statului, erijate pe post de investigator, judecător și lichidator al faptelor ce ar putea leza cuceririle revoluționare ale poporului și interesele orânduirii socialiste. „De ce în această casă conspirativă? Oare ce boroboață a făcut Dinu în străinătate? Ar putea fi ceva atât de grav, încât consecințele să îi afecteze tot restul carierei sau al vieții, poate pe noi toți... Așa se perpelea, în așteptare, directorul de bibliotecă, încercând să își păstreze demnitatea. Iar colonelul, sau locțiitorul său nu mai apăreau...

După un timp, reapăru locțiitorul.

- Tovarășul colonel m-a delegat pe mine să mă întrețin cu dumneavoastră. Așa cum știți, apărarea securității statului constituie o obligație patriotică a întregului popor, înscrisă în constituție, a început el discuția cu tatăl lui Dinu. Acesta asculta cu înfrigurare, pregătindu-se să i se facă cele mai negre dezvăluiri...

- Tovarășul colonel a considerat potrivit să vă consulte într-o problemă, pentru că dumneavoastră, fiind director de instituție de cultură, sunteți cu atât mai conștient de chemarea pe care o are fiecare cetățean al Republicii Socialiste România la apărarea țării. Discuția lua o întorsătură ciudată, pentru care directorul nu anticipase nici un scenariu...

- Doi colegi de-ai noștri au stat de vorbă cu fiul dumneavoastră și au reușit să îi înțeleagă mai bine faptele sale din ultima vreme, interesul lui pentru cultură, o moștenire, probabil de la tatăl său... În munca noastră de obținere a informațiilor ce interesează securitatea statului, am avea nevoie de sprijinul secret, organizat și activ din partea fiului dumneavoastră. Deși, în mod normal, această legătură nu ar avea voie să fie divulgată, indiferent de persoană, funcție sau grad de rudenie, de data aceasta facem o excepție și vă consultăm și pe dumneavoastră.

În sfârșit, tatăl lui Dinu a aflat de ce a fost convocat! Greu de crezut. Poate că nici măcar nu despre asta a fost vorba la început, dar a trebuit justificată, cumva, intervenția securității. Tatăl lui Dinu nu încerca acuma să înțeleagă cum s-a trecut de la crima de a sta în străinătate fără aprobare, la recrutarea lui Dinu ca informator, dar știa că ambele ipostaze sunt groaznice. Ca să își salveze băiatul, el se adresă interlocutorului, cu prestanță și calm, abordând un ton deosebit de plăcut, așa cum numai boierii de spiță veche mai știau să o facă:

- Vedeți, dumneavoastră, personalitatea lui Dinu nu este potrivită pentru sarcinile pe care i le pregătiți. El este un băiat sensibil, cu obiceiuri copilăroase, neînvățat cu greul. Închipuiți-vă că dimineața maică-sa trebuie să îi culeagă pielița de deasupra cafelei cu lapte, pentru că altfel nu se atinge de ea, și nu mănâncă decât felurile de mâncare preferate, nu pune mâna pe copanele de pui. De fapt, nu poate privi carnea, nu îi place să atingă animalele domestice, nu poate strivi nici o muscă. Vă dați seama că nu ar avea cum să devină omul dumneavoastră...

Locțiitorul a reflectat o clipă și, fără să solicite mai multe amănunte, a spus:

- Trebuie să îl informez pe tovarășul colonel despre cele ce ne-ați dezvăluit despre personalitatea băiatului. Așa cum spuneți, sunt și eu de părere că, într-adevăr, ea nu pare a fi destul de puternică pentru un informator.

Astfel a scăpat Dinu, prin intervenția tatălui său, de cariera infamă de informator. Infamă, pentru majoritatea oamenilor de bun simț. Pentru mulți, ea a fost prilejul de a obține mici privilegii materiale, câte o cămașă, un salam de Sibiu, poate o cutie de mingi de tenis sau chiar un frigider, cumpărate „pe listă, de la magazine speciale. Dar familia lui Dinu avea repulsie pentru așa ceva. Tatăl și bunicii lui din partea tatălui fuseseră gospodari musceleni înstăriți și au scăpat de rigorile reeducărilor comuniste numai pentru că au avut inspirația să își „predea  averea la stat, când se mutaseră la București, după război. Dar unchiul după tată a fost etichetat drept „chiabur" și omorât de gardienii săi în drum spre lagărul de muncă de la Canal, ca aceștia să îi poată fura dinții de aur din gură.

După un sfert de oră, Dinu și cu tatăl său se îndepărtau de infama adresă de pe strada Antim... S-au îmbrățișat pentru a doua oară, în stradă, atunci când vila a dispărut din câmpul lor vizual. Stăteau așa, agățați unul de gâtul celuilalt, și cu palmele se băteau ușurel pe spate, fără să își spună încă nici un cuvânt. Era limpede că țineau mult unul la celălalt. După încă o jumătate de oră, coborau din tramvaiul 16, dar nu au luat-o direct înspre casă, ci spre o bancă izolată din Parcul Tei, cu vedere spre Circul de Stat. Dinu a înțeles că tatăl său aștepta de la el explicațiile de rigoare, poate aceleași pe care le dorise și Securitatea, dar nu își putea permite să îl descoase acasă, unde te puteai aștepta să le audă și eventualele microfoane instalate în telefonul sau aparatul de radio.

- Spune-mi, băiatul tatii, cum a fost după ce ne-ai telefonat din Germania? Ne spusei că ai primit o bursă de studii în acea țară..., - sună prima întrebare. Ceea ce a urmat îl făcu pe tatăl lui Dinu să caște ochii tot mai mari... Nu putea fi o confabulație, dar așa recepționa povestirea lui Dinu, modestul său tată, care deja se resemnase de mult să mai dorească să vadă, o singură dată în viață, orașul luminilor, Parisul. Sarmale la Heidelberg, aventuri la Londra, excursii în Scoția, New York-ul, Canada, California, Nevada... Tatăl nu a mai vrut să afle sfârșitul. În concepția lui, era normal ca Dinu să se întoarcă acasă, unde grija părintească de astăzi și moștenirea viitoare reprezentau tot ceea ce ar avea băiatul nevoie pentru a se lansa în viață. L-a îmbrățișat din nou pe Dinu, cu admirație.

- Bravo! Ai știut să îți folosești timpul cu lucruri care îți îmbogățesc orizontul și sufletul. Sunt foarte mândru de tine!... Dar, spune-mi acuma, ce au spus cei de la Securitate despre toate astea?

- Ei nu au aflat nimic! Înainte de a pleca din Germania am pretins că mi-am pierdut pașaportul, ca să nu se vadă în el vizele, iar ieri și azi am făcut pe prostul. I-am îmbrobodit cu povești despre exploatarea muncitorilor din Apus... Ar fi vrut să știe pe cine am întâlnit acolo și cu ce misiune m-am întors înapoi. Dar nu au scos nimic de la mine...

- Extraordinar! – a izbucnit tatăl. Am știut că ești inteligent, ai fost mai inteligent decât ei! Așa te-am știut întotdeauna. Te felicit! Sunt așa de mândru de tine! – și a l-a tras din nou pe Dinu la pieptul său. Au rămas, din nou îmbrățișați, bătându-se ușurel cu palmele, unul pe spatele celuilalt. Se putea citi lumina bucuriei pe fața tatălui, mândria că avea un fiu reușit, care, pe deasupra, a venit de hac Securității!...

Plini de optimism, se pregăteau să pornească spre casă. Dinu i-a întins tatălui său brațul, ca să îl ajute să se scoale de pe bancă. În acea clipă tatăl a observat la Dinu, pe partea ventrală a antebrațului său drept, puțin mai sus de artera radială, o arsură urâtă, neagră, înconjurată de un halou roșu, proaspăt însângerat. Tatăl și-a aruncat brațele în sus, într-un gest de furie, și a început să tremure...

- Ei ți-au făcut asta? Excrescența carbonizată era, evident, locul unde un muc aprins de țigară a fost strivit pe antebrațul băiatului. Fața tatălui se crispa tot mai puternic și ochii săi aruncau fulgere din orbite... Totuși ți-au făcut-o!

- Lasă, tată, stai! Nu-i nimic! N-a fost nimic!- încerca Dinu să îl liniștească, fiindu-i teamă ca nu cumva tatăl său să sufere vreun atac de inimă.

- Am bănuit că așa vor face... Nu s-au dezmințit..., a continuat tatăl, care cu greu și-a stăpânit furia ce îl cuprinse. Dar, atunci, spune-mi, ce-a fost povestea cu informatorul? Ți s-a oferit așa ceva? – reveni el cu întrebările, dându-și seama că nu a lămurit acel aspect.

- Da, da. La sfârșit au spus că, deși ei nu mă cred, vor trece totul cu vederea dacă devin colaboratorul lor. Și atunci unul din ei a plecat ca să aducă formularele de adeziune. Atunci te-am văzut prin ușa întredeschisă! Și m-am bucurat așa de mult!

- Cum, ai semnat o adeziune? – întrebă alarmat tatăl.

- Nu! Individul a revenit fără nici un formular. Mi-a spus că vor rămâne cu ochii pe mine și că mă țin în rezervă, iar apoi mi-au dat drumul.

- Spune-mi sincer: ai semnat ceva? Ai primit bani de la ei? – insistă tatăl.

- Nu! Absolut de loc, răspunse Dinu.

- Sigur? – insistă din nou tatăl.

- Absolut sigur, răspunse Dinu. Nu am semnat nimic și nu am primit bani de la nimeni, - și aceasta încheie discuția din Parcul Tei.

Făceau o pereche ciudată, ce pășea agale spre ieșirea din parc: un domn, în costum cu cravată, alături de un băietan neîngrijit, purtând un rucsac în spate... Vădit consumat de evenimentele ultimelor zile, Dinu aștepta să ajungă, în sfârșit, acasă, unde urma să își întâlnească mama. Simțea acut nevoia să se spele, să se odihnească și să se reculeagă, înainte de a reintra în „normalitate". Tatăl lui Dinu, pe de altă parte, reflecta, febril, la cele întâmplate. Pe băiat probabil l-au suspectat, la început, de intenții subversive, racolat de vreo agentură străină, cum ar fi stația de radio Europa Liberă. Altfel, în zilele acelea, aproape nimeni dintre cei plecați nu s-ar mai fi întors...